“Aş dori o ramǎ, vǎ rog!” Cu factura în mânǎ, cobor scǎrile magazinului şi nu-mi vine sǎ cred! Am plătit ultima rată la bancă, pentru creditul apartamentului. În sfârşit, pot spune cǎ merg acasă, în casa mea, deşi locuiesc aici de 30 de ani. Abia acum, însǎ pereţii ăştia îmi aparţin mai mult ca niciodată. Am aşteptat momentul ǎsta 30 de ani, lunǎ de lunǎ. Totuşi cred cǎ sunt una dintre fericiţii “ratişti”, care au reuşit sǎ ducǎ pânǎ la capǎt aceastǎ povarǎ, ani de zile şi care au cumpărat aşa-zisa fericire în rate. Autoturismul e achitat de acum câţiva ani, cu aceleaşi eforturi lunare. Ne uităm acum la televizoare cu plasmă care ne bombardează cu acelaşi senzaţional grotesc ca odinioară, promovând o crasă ignorare a valorilor etice. Gătim la maşinării deştepte, cumpărate în rate şi ele, care nu ne fac totuşi mai deştepţi.
Aş putea spune că sunt un om împlinit. Copiii mei sunt plecaţi de câţiva ani buni, fetiţa în Canada şi băieţelul în Anglia. Acolo au vrut ei. Sunt bunică. Am două nepoţele: le-am învăţat româneşte când am fost la ele. Le-am învăţat cântece româneşti şi le-am spus poveşti româneşti. Însă le simt departe. Nu mi-au spus niciodată “mi-e dor de România”. Cum să le fie dor de o ţară pe care o văd doar în vacanţe, ca pe un tărâm exotic, un fel de paradis pierdut într-o lume computerizată? Avem şi acum cei mai puţini kilometri de autostradă europeni, încă se mai practică transhumanţa, mai există cătune fără electricitate, sate cu uliţe nepietruite, gropi pe şosele, oameni care mai citesc o carte bună. Toate astea au rămas şi toate tradiţiile acestea mă determină să ma întorc mereu, cu dor, în România. Nu a cumpărat nimeni în rate mirosul de fân proaspăt tăiat cu coasa străbunilor, ogorul arat cu boii, câmpul semănat cu mâna. Nu a cumpărat nimeni în rate plăcerea de a citi pe o bancă în parc o carte prăfuită, sau de a vorbi pur şi simplu, fără a utiliza mijloace tehnologizate. Dar aş vrea să cumpăre toţi în rate mândria de a fi român.
Acum am pus ultima factura în ramǎ, la loc de cinste, deasupra patului. Şi totuşi sǎ mǎ mai uit o datǎ la ea: “Achitat azi, 13 februarie 2040”… “Trezeşte-te, întârziem la bancǎ, la 10 închid la credite ipotecare! Şi de ce ţii o ramǎ goalǎ deasupra patului?” Era prietenul meu, azi mergem sǎ semnǎm contractul pentru creditul apartamentului, mai exact condamnarea la 30 de ani sub egida lui Sisif.
Aş putea spune că sunt un om împlinit. Copiii mei sunt plecaţi de câţiva ani buni, fetiţa în Canada şi băieţelul în Anglia. Acolo au vrut ei. Sunt bunică. Am două nepoţele: le-am învăţat româneşte când am fost la ele. Le-am învăţat cântece româneşti şi le-am spus poveşti româneşti. Însă le simt departe. Nu mi-au spus niciodată “mi-e dor de România”. Cum să le fie dor de o ţară pe care o văd doar în vacanţe, ca pe un tărâm exotic, un fel de paradis pierdut într-o lume computerizată? Avem şi acum cei mai puţini kilometri de autostradă europeni, încă se mai practică transhumanţa, mai există cătune fără electricitate, sate cu uliţe nepietruite, gropi pe şosele, oameni care mai citesc o carte bună. Toate astea au rămas şi toate tradiţiile acestea mă determină să ma întorc mereu, cu dor, în România. Nu a cumpărat nimeni în rate mirosul de fân proaspăt tăiat cu coasa străbunilor, ogorul arat cu boii, câmpul semănat cu mâna. Nu a cumpărat nimeni în rate plăcerea de a citi pe o bancă în parc o carte prăfuită, sau de a vorbi pur şi simplu, fără a utiliza mijloace tehnologizate. Dar aş vrea să cumpăre toţi în rate mândria de a fi român.
Acum am pus ultima factura în ramǎ, la loc de cinste, deasupra patului. Şi totuşi sǎ mǎ mai uit o datǎ la ea: “Achitat azi, 13 februarie 2040”… “Trezeşte-te, întârziem la bancǎ, la 10 închid la credite ipotecare! Şi de ce ţii o ramǎ goalǎ deasupra patului?” Era prietenul meu, azi mergem sǎ semnǎm contractul pentru creditul apartamentului, mai exact condamnarea la 30 de ani sub egida lui Sisif.
M-am trezit din vis, dar coşmarul doar începe…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu